"Cand esti fericit, e fericit un anume crampei din tine. Ori beatitudinea te umple de un soi de alean, caruia poti sa nu-i cunosti pricina. Fericirea ori ti-ai cucerit-o singur ori ti-a fost daruita. Dar cauza ei sta in afara ta. Beatitudinea vine dinlauntrul tau. - E o sarbatoare pe care o porti in tine, numai ca trebuie sa o descoperi. Atunci plutesti ca un peste, o simti cu intreaga ta fiinta si nu mai alergi dupa nimic. Si traiesti freamatul comuniunii cu lumea, si eliberarea inceata a sufletului de toate aluviunile straine firii tale.
Cand esti fericit, esti legat in lant cu ceea ce ti-a adus fericirea si suferi cand acest lant se rupe.
Beatitudinea inseamna sa fi legat de lume prin nenumarate fire si, cat macar unul din ele e intreg, traiesti beatitudinea. Cu intreaga fiinta.
Fericirea trece fiindca omul nu consta dintr-o dorinta, ci din nenumarate dorinte.
Beatitudinea e eliberarea totala de toate trebuintele nascocite si de fanatismul goanei lineare.
(...)
Pentru fericire tremuri. Beatitudinea se daruie.
Fericirea este finita, beatitudinea e cat viata. Numai noi purtam vina cand lucrurile nu stau asa. La fericire se parvine prin actiune, beatitudinea este cauza actiunii. De aceea drumul spre fericire e travaliul unui suflet nepregatit, in vreme ce pentru beatitudine trebuie sa incepi cu tine. Logica neliniara. Zbor liber. Dar cand sa-l curmi ca sa nu-i pierzi pe cei ce au nevoie de tine?, cum sa-l desfasori in spatiul inchis al necesitatii ? »
din “Crangul de cimisir”, M Ancearov
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu